Despre ie, ieri şi azi, cu drag şi acelaşi regret

„Trăim într-o epocă în care obiectele ţărăneşti, având caracter artistic, sunt foarte căutate. De unde până acum 30-40 de ani, puţini erau aceia care le acordau atenţie, în ultimul timp s-a produs o reacţiune în sens contrar şi arta populară a cunoscut o admiraţie fără rezervă, puţin indiscretă, ca toate manifestaţiile în legătură cu moda şi snobismul. Şi dacă neatenţia şi dispreţul cu care erau tratate şi mai înainte au făcut ca multe lucruri demne de păstrat să dispară, dragostea de acum nu e mai puţin vătămătoare. Ea dă prilej să se înmulţească şi răspândească, prin negustori fără scrupul şi amatori fără pricepere, toate acele obiecte pseudonaţionale, fabricate în oraşe, care pun într-o ciudată lumină şi gustul producătorului, şi pe al cumpărătorului, compromiţând produsele autentice ale artei ţărăneşti. … În orice caz, s-ar fi putut introduce oarecare ordine în haosul care domneşte acum în domeniul artei populare şi s-ar fi putut face o separaţie între ce este autentic românesc şi ce nu; între ce este frumos conform cu vechea tradiţie, demn să trăiască mai departe şi produsul hibrid al modei, care în zilele noastre provoacă aceleaşi ridicole victime la sate ca şi la oraşe.”

Textul de mai sus ar fi putut trece fără nicio excepţie o perfectă introducerere a unui articol complex despre renaşterea contemporană a atenţiei acordate iei şi portului popular. Ar fi putut sta fără doar şi poate în fruntea oricărei pledoarii pentru ie, pentru salvarea pieselor autentice şi refuzul kitsch-ului industrializat care a umplut astăzi aproape în totalitate oferta publică, dacă nu ar fi fost scris de către domnul George Oprescu în 1922, în cartea „Ţara Noastră”!

Wedding of Steluta Nicoalescu to officer Marcusanu. Photo by Ion Munteanu in 1935

Ceea ce mă face să afirm că, indiferent de vremurile de uitare sau de exacerbare a folosirii ei, IA a fost preţuită şi admirată, dar şi lovită de acelaşi mare pericol: reproducerile fără valoare realizate de te-miri-cine, te-miri-cum şi livrate drept surogat celor care îşi doresc o ie dar prea multe despre ea nu ştiu!

De aceea mi-am propus să îţi oferim o sinteză care să îţi folosească drept ghid de împrietenire cu IA – cămaşa românească, dar şi cu mişcarea culturală ce a revitalizat purtarea, colecţionarea, recuperarea şi re-învăţarea coaserii iilor şi cu cele mai importante personalităşi şi entităţi, bine de urmărit în această nouă viaţă oferită cămăşii şi costumului tradiţional.

Expozitia Maiastra-itineranta Galateca 2015

Cămaşa românească, o piesă de artă ţărănească fără egal

Pusă în faţa unei piese cu o vârstă venerabilă (conform unor studii ale prof. dr. Ioan Raoveanu, dacii portretizaţi pe Columna lui Traian şi pe mausoleul de la Adamclisi sunt îmbrăcaţi aidoma muntenilor din zona  Bran-Moeciu) şi declarată monument de artă încărcat de semnificaţii, nu îmi permit afirmaţii nedocumentate, aşadar, am mers direct la o sursă a cărei autoritate în materie este de necontestat: doamna dr. Doina Işfănoni, cercetător etnolog, critic şi teoretician de artă.

Cristina Dragna: De când ii spunem iei IE?

Doina Işfănoni : Nu avem documente care să vorbească răspicat despre ie. Se presupune că vine din latinescul „tunicae lineae”, ceea ce însemnă tunică subţire purtată direct pe piele. Nicolae Iorga a afirmat însă că numele bluzei vine de la „inia” (denumirea inului din care era realizată cămaşa). Mai ştim ca în Banatul de Munte femeile îşi denumeau cămaşa „ăienie”. Sunt presupuneri.

CD: Iile sunt construcţii absolut remarcabile, rafinate şi echilibrate, încărcate de personalitatea celor care le cos. Ele sunt aşternute întotdeauna pe pânză naturală albă?

DI: Da, doar albă, mai ales din in, cânepă şi pânză ţesută în casă din fire naturale. Albul acesta însă nu trebuie privit şi nu este un spaţiu gol, ci el trăieşte în sine ca şi „culoare”, el pune în evidenţă ornamentele colorate. Cămaşa românescă este lăsată să respire, dacă are mânecile încărcate, armonios, pieptul este lăsat mai liber.

CD: Calitatea dvs. de cercetător etnolog, dar şi de istoric şi teoretician de artă mă obligă să vă întreb ce este ia şi ce reprezintă ea pentru noi.

DI: Când vorbim de „ie” – adică de bluza românească, facem din păcate un gest de retezare, de decupaj a unui segment dintr-o piesă cu mult mai importantă a costumului tradiţional din România, care de altfel s-a impus ca piesă centrală, care este cămaşa. Cămaşa – adică bluza cu poale – este partea cea mai complexă, revelatoare, purtătoarea de mesaj, partea identitară, dacă vreţi, a costumului tradiţional. Niciodată bluza(ia) nu a fost purtată şi nici gândită ca o piesă separată, ruptă din contextul şi ansamblul pe care îl creează cu poalele, enclavizarea ei sărăcind mesajul complex transmis de cămaşă. Elementele decorative de pe bluză, râurile de pe mânecile cămaşii mai ales, se vor repeta pe bordura poalelor, ele creează o unitate plastică, răspunzâd nevoii de întregire, de ţinere împreună, dovedind o gândire organică a piesei. De aceea vă rog să îmi permiteţi să vă sugerez să ne referim la piesa fundamentală a costumului care este cămaşa şi nu doar la bluză (ie). De altfel, bluza românească se numeşte IE în puţine locuri din ţară, mai exact în centrul şi sudul Olteniei, în rest ea purtând denumirea de cămaşă (Muntenia, Banat, Moldova, Dobrogea etc.), pe alocuri ciupag (în Bistriţa) ori spătoi în Bihor. Privind contextul ultimilor ani, de reorientare a atenţiei către folosirea costumului popular, apelul meu – în momentul în care chiar vrem să facem din bluza românească un brand de ţară – este să ne referim la cămaşă şi nu la ie. Doar aşa capătă sens toată această efervescenţă creată odată cu redescoperirea lucrării lui Matisse, “La blouse roumaine” – care, iată, şi ea se numeşte „Cămaşa românească”, nu IA.

Henri Matisse – La blouse Roumaine (1940)

CD: Este cămaşa românească o construcţie unică, particulară, singulară în peisajul costumului tradiţional european?

DI: Unică şi particulară da, dar nu singulară. Cămaşa românească are şi fraţi şi verişori de jur împrejur (Ucraina, Serbia, Moldova). Cât despre unicitate, cămaşa românească se individualizează prin câteva elemente: în primul rând printr-un rafinament tehnologic, o excelenţă a manualităţii fără egal, competenţă însuşită de devreme (începeai la şase-şapte ani să deprinzi toate elementele de execuţie şi de măiestrie ale lucrului la cămaşă), dezvoltată pe tot parcursul vieţii (doar când nu te mai duceau ochii nu mai coseai la cămăşi), urmărită cu consecvenţă şi transmisă negreşit din generaţie în generaţie. În al doilea rând, cămaşa românească vorbeşte cu o creativitate de o subtilitate extraordinară (românca reuşeşte să adapteze cele câteva semne esenţiale şi să creeze într-un canon tripartit de altiţă, încreţ şi râuri o infinită varietate de semne de o exuberanţă stilistică impresionantă, construindu-şi în acelaşi timp şi o amprentă identitară – nici o ie nu seamănă cu alta). Toată această creativitate, varietatea de motive decorative, culorile specifice vârstei sau statutului social nu au făcut-o însă să iasă din specificul zonei, păstrând, cum nu mai ea ştia, echilibrul între singularitate şi apartenenţă. Modalitatea de construcţie a bluzei, împărţirea tripartită a registrului decorativ de pe mâneca bluzei (în altiţă, încreţ şi râuri) şi corespondenţa cu bordura cămăşii sunt alte elemente care îi conferă o identitate foarte bine conturată.

CD:Trăim vremuri complexe şi tulburi. De regulă, în astfel de timpuri, oamenii se întorc către valorile fundamentale ale vieţii, la esenţa lucrurilor, la cine sunt. Credeţi că asta se întâmplă azi cu renaşterea pasiunii pentru ie şi costumul popular?

DI: Da. Procesul uniformizării culturale şi al pierderii irevocabile a creaţiilor patrimoniului tangibil şi intangibil sunt două dintre consecinţele globalizării. Dorinţa de a fi în pas cu vremea, alinierea la realizările prezentului, setea de informaţie, nevoia de înnoire, urbanizarea au transformat omul modern într-un devorator de noutate. Există pericolul pierderii culturii tradiţionale a diferitelor comunităţi rurale şi a valorilor cultural-identitare autentice ale spiritualităţii populare româneşti. Reactivarea memoriei omului modern, prin rememorarea valorilor culturii tradiţionale autentice, reprezintă o cale pe care, urmând-o, îţi poţi da seama de unde venim, ce am fost şi cine suntem.

Port popular romanesc din secolul XIX,  The Metropolitan Museum of Art, New York.

CD: De ce şi mai ales cum credeţi că a trecut cămaşa românească proba timpului ?

DI: Dacă ne referim la elementele funcţionale – bluza românească este deosebit de practică şi economică (construcţia ei se realizează prin împărţirea în segmente rectangulare simple a unei singure fâşii de textil, valorificată perfect şi integral, în care nimic nu se pierde), este versatilă (fiind o cămaşă care se asamblează, nu se croieşte, ea este potrivită pentru toate genotipurile de femei şi pentru toate vârstele) şi este deosebit de feminină (materialul este viu, natural, trăieşte şi respiră pe trup, are un decolteu atractiv, bustul este pus în evidenţă ca şi talia, umerii sunt frumos conturaţi, culoarea registrului compact de lângă faţă – roşu, de regulă, pentru fetele tinere de măritat – aduce „bujori în obrăjori”, mâneca este largă, flutură diafan şi dezgoleşte încheieturile). Alte două elemente care au determinat continuitatea sa sunt valoarea identitară a acestui tip de haină (ultra-personalizarea piesei nu a însemnat ieşirea din specificitatea ţinutului căreia îi aparţine) şi factorul socio-economic: pe teritoriul ţării noastre nu a funcţionat conceptul de haine la comandă, poate doar în cazul cojoacelor şi accesoriilor de piele care erau realizate de meşteri specializaţi, dar în rest femeile îşi creau singure întregul ansamblu sau pe cel al bărbaţilor lor de la 0, de la momentul aruncării seminţelor de in şi cânepă în brazdă şi până la împodobirea lui cu ultimele detalii. Peste toate astea, crearea unui costum necesita timp, măiestrie, răbdare, muncă susţinută, orice costum era scump şi era preţios, aşadar era păstrat cu sfinţenie şi respectat, nu dădeai costumul de împrumut (nici măcar surorile nu îşi împrumutau cămăşile una alteia) şi nu îl aruncai, că nu ramânea mic. Îl dădeai cadou pe linie directă, fiicei sau nepoatei. Dacă nu avea cui lăsa costumul cel mai bun sau preţioasa cămaşă de cununie, de exemplu, la moartea femeii, aceasta era îmbrăcată cu el.

Pardesiu aparut in paginile de tendinte ale unei reviste de moda pariziene (1927) (orig:A coat from the collection of the Parisian fashion summer of 1927).

Tanti, Miss Romania 1931

Hale Berry

Raquel Welch

CD: Dar proba trendurilor cum a trecut-o, cum i-a făcut faţă?

DI: A trecut-o uşor pentru că această splendidă construcţie ţărănească nu a speculat modele, nu a recurs la atragerea atenţiei pe valori efemere, pe tendinţe de moment: ea a discutat cu sufletul şi cu mintea, cu  valorile clasice, cu măiestria celei care o construieşte şi cu inteligenţa privitorului, cu lucrurile esenţiale şi bune ale oamenilor, până la urmă. Să ştiţi că lumea s-a schimbat puţin în lucrurile fundamentale, aceleaşi trebuinţe emoţionale şi raţionale aveam şi acum 400 şi acum 100 şi acum 50 de ani. Registrele în care ele se satisfac sunt însă diferite. Dintotdeauna femeia a trebuit să fie atrăgătoare, să fie fertilă, să conducă gospodăria şi familia. A fost cea care păstra echilibrul şi, când era nevoie, trebuia să se descurce singură. Cămaşa românească s-a bazat pe esenţă, pe abstractizare şi pe armonie.

CD: Mi se pare de asemenea fascinant cum a fost de câteva ori – mai precis, de patru ori – „reactivată”: de reginele României, de mişcarea hippie prin curentul BOHO, de designerii străini şi, de curând, de comunităţile online.

DI: Aşa este: prima oară ca sprijin în asumarea unei identităţi cu care nu se născuseră (Elisabeta şi Maria, Reginele României, o nemţoaică şi o engelzoaică, au apelat inteligent şi subtil la costumul popular pentru asimilare şi integrarea lor în peisajul românesc), ulterior ca piesă-manifest pentru descătuşarea de încorsetările societăţii cu care ajunseseră să se confrunte tinerii revoltaţi din anii ’60 (ce era mai potrivit decât o cămaşă largă, ţărănească, şi o pereche de blugi, însemnele antielitismului şi al democratizării). Mai spre zilele noastre, reactivarea s-a făcut ca insert de „exotism” şi măiestrie în colecţiile designerilor care sunt cei mai în măsură să îi aprecieze cămăşii româneşti valoarea de adevărată piesă de artă, de patrimoniu cultural şi, iată, în ultimii ani, ca regăsire spirituală prin tradiţii a celor care trăiesc sau muncesc peste hotare. De fapt, „navetiştii europeni” sunt obligaţi să-şi descopere rădăcinile şi să caute specificul locului natal, pentru a explica celor din mediul în care se află care este identitatea şi zestrea lor culturală.

Colectia  Yves Saint Laurent

ABBA

Adele in Tom Ford

Colectia  Altuzzara 2014

Colectia Emilio Pucci in Vogue 2011

Colectia Jean Paul Gaultier 2005

Simona Laiu – San Francisco, California: „În toată depărtarea (sunt plecată din 1991 din țară), în toată gălăgia urbană a Americii de Nord, am vrut să aduc bucățica mea de sacru, de istorie neîntreruptă, de frumos și transcendent. Este absolut impresionant cum vânzătorii de diferite etnii din magazinele ‘hip” ale orașului San Francisco aleargă după mine pe stradă să le spun ce ‘rochie’ port, de unde o am, cum pot și ei să găsească așa ceva. Este IA atemporală? O văd la ea acasă oriunde mă duc, întrece în măiestrie și frumusețe orice modă, orice tehnică vestimentară a momentului. După 20+ de ani de pribegie, venise o vreme când trăitul aici devenise sec, nu mai aveam sevă, mă îmbolnăveam, eu, copăcel de prea mult timp desprins din lutul lui moldovenesc. În portul nostru, în iile noastre, mi-am găsit și liniștea, și ancora, și țara, și prezentul, și viitorul, și direcția, literalmente. Aşa am decis să scriu tezele mele de Masterat pe tema semnelor geometrice cusute pe iile noastre.” Simona Laiu este Masterand la Stanford University în California, colecţionează şi restaurează piese vechi, aproape fără nicio şansă. (Simona este si curatorul colectiei Gradina Hestiei)

San Francisco

 

Venetia

Lyon

Sursă de inspiraţie pentru occident

De-a lungul vremii, cămaşa românească a fost nu doar admirată, portretizată în lucrări memorabile ale pictorilor români şi străini, ci folosită ca piesă statement în vestimentaţia de tip Boho („bohemian”) în anii ’60 şi folosită ca sursă de inspiraţie. Yves Saint Laurent în 1981, Oscar de la Renta în anii 2000, Jean Paul Gaultier în 2006, Tom Ford în 2012, Isabel Marant în 2013, mai de curând Anthropologie şi, în acest an, de Carolina Herrera – au copiat bluza tradiţională românească în colecţiile lor – din păcate, cămaşa fiind creditată ca piesă de origine românească de prea puţine ori, spre niciodată, cu excepţia lui Yves Saint Laurent, în 1980.

Colectia Yves Saint Laurent

Colectia Carolina Herrera

Colectia Andrew GH 2015

Colectia Altuzzara 2016

Despre modele, culori şi semne

Cămăşile româneşti sunt invariabil construite în baza a trei mari structuri: cămaşa carpatică – ale cărei părţi componente sunt adunate în jurul gâtului pe o bentiţă sau pe un şnur, cămaşa dreaptă, cu faţa şi spatele dintr-o bucată şi tăietură în dreptul gâtului şi, nu în ultimul rând, excepţia, cămaşa cu platcă şi gură pătrată influenţată de populaţiile germane şi maghiare care au trecut prin nordul şi nord-vestul ţării (Satu Mare, Oaş, Maramureş, Bistriţa Năsăud).

Ioana Corduneanu

Cămăşile îşi aveau „rosturile” bine stabilite: erau de muncă sau de duminică (pentru mers la biserică), pentru marile sărbători (Paşte, Crăciun, Sfânta Maria), de botez, de nuntă sau de îngropăciune, de fată de măritat, de tânără nevastă, de copii, de adulţi, de vârstnice sau văduve.  Diferenţierea principală era făcută în principiu de statutul celei care urma să o poarte. Spunem în principiu pentru că „nu putem astăzi afirma despre o cămaşă sau un costum popular dacă a aparţinut unei femei bogate sau unei femei sărace”, ne spune Ioana Corduneanu, arhitecta (la propriu şi la figurat) care se află în spatele a trei importante demersuri de recuperare a acestei minunate construcţii păstrătoare de identitate, rost şi mesaj. „Este adevărat că dacă aveai mai mulţi bani foloseai probabil mai mult material, textile sau fire mai preţioase, însă româncele, chiar şi cele mai sărace, suplineau lipsa cantităţii creând piese valoaroase, care concurau pe picior de egalitate la „ieşitul în lume”. Dacă erai fată săracă dar muncitoare, cu bun gust şi creativitate, puteai sta mândră lângă orice fată bogată. Singurul semn de sărăcie era ia/cămaşa cu mânecă scurtă. Nu o prea găsim, de altfel, nici în imagini, nici în lăzile de zestre, că indiferent de cât de săracă erai tot îţi coseai o cămaşă cu mânecă să-ţi acopere încheieturile…Vă rog, aşadar, să nu o mai cumpăraţi, că-i semn de „coate goale, maţe fripte”.

Muscel

Diferenţieri între cămăşile tradiţionale se făceau utilizând şi alte soluţii: folosirea diferitelor tipuri de materiale (pentru lucru mai rezistente, pentru sărbătoare sau ceremonii din cele mai fine – marchizet, borangic, jorj – sau pretenţioase – lână ţigaie, al cărei tors era considerat probă premaritală, de fire (bumbac pentru toată ziua sau mătase, fire metalice, fluturi de sticlă sau paiete de celuloid pentru cele preţioase), a culorilor – roşu pentru mirese (sănătate, putere, dragoste, fertilitate), negru pentru văduvă şi, nu în ultimul rând, prin alegerea semnelor ce urmau să fie cusute şi brodate pe costum (semne de protecţie, de prosperitate, de fertilitate, de trecere, de longevitate).

Motivele cusute pe cămăşile româneşti sunt adevărate surse de studii de semiotică pe care pasionaţii le vor descoperi în lucrări ştiinţifice mai noi sau mai vechi. Aprecierea şi preponderenţa unora dintre ele în anumite zone (România are aproximativ 75 de zone etnografice ) este obiect de studiu etnologic şi antropologic. Cele mai des întâlnite sunt motivele geometrice (pătratul, rombul, liniile paralele, cercurile), motivele florale (floarea vieţii, bujori, trandafiri, viţă-de-vie, pomul vieţii, bobocul, frunza, spicul), elemente din natură (bradul, cucul, uda apei, coada rândunicii, cocoşul, fluturii, şuvoaiele, cleştii racului), reprezentări ale însemnelor ancestrale (coarnele berbecului, colţii lupului, crucea, şarpele, cârligul ciobanului), reprezentările solare sau astrale (soarele, razele, stelele, Calea Laptelui,) şi elemente din viaţa de zi cu zi sau din gospodărie (horă, roata olarului, ochiul, pieptănele, vârtelniţa, fierul plugului, pâinea).

Un demers deosebit de valoros al arhitectei Ioana Corduneanu, autoarea blogului Semne-Cusute.blogspot.com, este recuperarea grafică şi documentarea unui mare număr de elemente decorative – semne cusute pe cămăşile româneşti din multe zone ale ţării. Tot ea este cea care a reuşit o renaştere a unui străvechi obicei românesc, şezătorile, organizate în diferite locuri din ţară prin aducerea împreună a unui număr important de doamne care au dorit să îşi coasă propriile ii. „Acum doi ani şi jumătate am aflat că dacă vrem să înscriem ia în patrimoniul imaterial al UNESCO – trebuie, de fapt, să înscriem tehnicile de realizare – elementele de manualitate specifice, o condiţie estenţială de acceptare fiind existenţa unor comunităţi care practică încă şi păstreză aceste tehnici ancestrale de realizare a iei (elementele de construcţie, de ornamentare, de compoziţie etc.) Aşa am creat grupul Semne Cusute în Acţiune, o comunitate on- line care are acum peste 12.000 de membri şi care are în fiecare săptămână evenimente în mai multe locuri din ţară, un concurs anual de cusut ii şi, în acest an pe 24 Iunie, de Ziua Universală a Iei, o expoziţie la Muzeul Etnografic al Transilvaniei, unde vom expune cele mai frumoase ii cusute de noi – în acelaşi loc unde anul trecut muzeul a expus preţioasele ii şi cămăşi româneşti din celebra colecţie Brătianu-Cantacuzino. Astăzi, dacă o doamnă îşi doreşte să îşi coasă propria ie, o invităm alături de noi. Pentru a le fi mai uşor celor nehotărâte sau mai ocupate le-am creat chiar kituri de coasere a propriei ii: conţine pânză şi aţă produse în România, ghid de cusături şi croi, informaţii şi ajutor pentru a-şi coase prima ie. Toate aceste lucruri le-am făcut şi speram să vină în sprijinul demersului iniţiat de grupul Semne Cusute  – lansarea Petiţiei pentru introducerea iei în patrimoniul imaterial al UNESCO”

Dosarul prin care se solicită înscrierea Iei în patrimoniul imaterial al UNESCO se află în lucru în echipa condusă de doamna academician Sabina Ispas la Comisia pentru Salvgardarea patrimoniului cultural imaterial al României, organ executiv al Ministerului Culturii, care a reuşit până în acest moment recunoaşterea ca valori naţionale patrimoniale imateriale a ritualului Căluşului, a doinei, a tehnicilor legate de ceramica de la Horezu şi a colindatului de ceată bărbătească.

Despre o ladă descoperită în pod şi despre o pasiune transformată în tezaur

Marius Matei este la origine jurnalist. Un jurnalist care în anul 2002 a răspuns invitaţiei  Muzeului Banatului de a crea un spaţiu dedicat str-bunicului său, ţăran autodidact posesor de bibliotecă impresionantă cu 2500 de cărţi, rămas în istoria satului Ciroc (acum cartier al Timişoarei) ca om de seamă, prieten bun cu cei mai de vază oameni ai Banatului. În căutările sale pentru realizarea expoziţiei a găsit într-un pod al familiei o ladă veche în care, împăturite frumos şi protejate cu grijă, erau câteva ansambluri vestimentare complete de costum tradiţional bănăţean, pentru unele dintre ele având dovada că au aparţinut, la 1870, soţiei stră-străbunicului său.

Revelate asemenea unei comori făcute cadou de Providenţă, Marius Matei şi-a început documentarea şi scoaterea la lumină a acestor costume, mânat de dorinţa de a pune în evidenţă costumul tradiţional de Banat (o zonă cu atât de multe influenţe străine desfăşurate pe o perioadă îndelungată), care nu şi-a pierdut niciodată din moştenirea ancestrală a neamului românesc ce a trăit în Banatul de Câmpie. Impulsionat pe zi ce trecea de tezaurul rămas ascuns contemporanilor şi de piesele preţioase descoperite la rude, în principal, dar şi bătând satele din regiunea Sânnicolau Mare, Lugoj, Făget,  Marius Matei a început o temeinică cercetare, recuperare şi documentare ce a dus, iată, astăzi, la crearea uneia dintre cele mai valoroase colecţii etnografice particulare din România – Colecţia etnografică Marius Matei cuprinzând peste 1500 de piese, dintre care 150 de ansambluri complete, toate adunate exclusiv din zona Banatului de Câmpie.

„Cel mai vechi costum este datat 1870, iar cel mai nou 1950. Colecţionez în special piese vechi, de secol XIX, dar şi piese extraordinare de la începutul secolului XX.  Costumul din Banatul de Câmpie a avut întotdeauna aceeaşi structură ( cămaşă-poale-cotrânţă-opreg-cojoc-bijuterii-acoperitori de cap), chiar dacă a fost influenţat de-a lungul vremii de ocupaţia otomană – de unde bănăţencele au păstrat ornamentele bizantine de pe cotrânţă, de negustorii evrei – de la care se procurau materialele preţioase şi firele metalice, de la călătorii spanioli şi francezi (de la care s-au împrumutat broderiile spectaculoase multicolore) şi de şvabii alături de care românii au construit satele din zona de sud-vest a  României. Găsim şi un împrumut de la fraţii olteni de peste munţi – broderiile florale de pe cămaşă, utilizate însă mai târziu, spre secolul al XX-lea. Toate aceste influenţe nu au reuşit să şteargă din esenţa ancestrală şi specificitatea costumului bănăţean: utilizarea motivelor geometrice cusute pe cămaşă „în tablă” (n.red. dispunere compactă a ornamentului pe mânecă, fără cele trei registre – altiţă, încreţ şi răuri) şi regăsite pe poale, cotrânţă purtată mereu cu opreg, cojocul, salbele şi acoperitorile de cap. În toate satele Banatului de Câmpie, dintotdeauna, sub orice dominaţie, influenţă sau opresiune, costumul este acelaşi. Din păcate, se mai găsesc rar piese din secolul al XIX-lea, maximum vreo cinci într-un sat întreg, multe deteriorate irecuperabil. Continui încă să sper că mai sunt comori de scos la lumină, de recuperat şi îngrijit şi mai apoi de expus, căci costumul de Banat e prea puţin cunoscut şi promovat.”

Într-o logică inversă, Marius este astăzi muzeograf la Muzeul Satului Bănăţean din Timişoara, nu pentru că a făcut studii de muzeografie şi a descoperit costumul popular, ci pentru că pasiunea lui l-a adus aici şi i-a consolidat o reputaţie de necontestat asupra costumului tradiţional din Banat. Continuă să bată drumurile prin satele din Banat pentru că „acest costum rafinat, elegant este unic în România. De exemplu, pentru un pătrat de cinci centimetri de cotrânţă bătută în fir de mătase se lucra câte 8-10 ore pe zi, câte 10 zile. Adică 100 de ore pentru un pătrat de cinci centimetri. Este o piesă haute-couture atinsă de geniul, măiestria şi bunul gust al ţărăncii din Banat.” (Marius Matei)

Două pasiuni şi o fată frumoasă

Silvia Floarea Toth – fotograf, colecţionar, curatoarea Colecţiei Etnografice Silvia Floarea Toth din Bistriţa Năsăud are două pasiuni pe care le-a „intersectat” într-un mod minunat: fotografia şi colecţionarea de piese de port tradiţional, rezultând câteva creaţii remarcabile, în unele dintre ele fiind protagonistă. Dragostea ei pentru costumul tradiţional depăşeşte însă plăcerea fotografiatului şi inconvenientele realizării unor autoportrete perfecte la -25 de grade Celsius.

Silvia Floarea Toth

Cristina Dragna: Ce „v-a mânat în luptă” şi v-a determinat să începeţi o colecţie etnografică?

Silvia Floarea Toth: Nu ştiu dacă are sens, dar sunt patru motive pentru care am început colecţia: fotografia, mama, Tolkien şi moda. Când am citit Silmarillion, Tolkien îi descrie pe elfi ca fiind cuprinşi de o tristeţe profundă, pentru că ei, nemuritori şi legaţi de destinul lumii, trebuie să o privească prăbuşindu-se. Aşadar, Tolkien – pentru că citindu-l, am realizat ce multe pierdem, moda pentru că am învăţat să nu discriminez nicio epocă, fotografia pentru că e unealta prin care aduc la viaţă o lume, şi mama pentru că prin mâna ei trec toate piesele din colecţie şi pentru că mă cicăleşte non-stop şi nu mă lasă să renunţ!

CD: Ce credeţi că înseamnă/mai înseamnă azi ia sau cămaşa populară românească pentru români? Care mai este relaţia lor cu costumul tradiţional? 

SFT: Dacă mi-aţi fi pus această întrebare acum câţiva ani, răspunsul meu ar fi fost simplu: costumul tradiţional este din păcate doar un costum, unul de scenă, al cântăreţilor şi lăutarilor. Nu mai este haina ţăranului. Acum, din fericire, lucrurile s-au schimbat în bine. Interesul faţă de portul popular a crescut mult datorită acţiunilor întreprinse de comunităţile online La Blouse Roumaine şi Semne Cusute. Nu spun asta ca să laud iniţiatoarele, deşi merită din plin, ci pentru că au reuşit să producă o adevărată revoluţie în gândire, şi asta nu e puţin lucru. Există, desigur, şi reversul medaliei. A înflorit kitsch-ul, îl vedem peste tot. Setea de tradiţii a oamenilor îi face pe mulţi să aleagă fără discernământ orice are eticheta „ie”. A-i educa este o nouă provocare pentru comunităţile online şi pentru colecţionari. Eu mă străduiesc să ilustrez prin fotografiile mele costumul popular „corect” din Bistriţa-Năsăud.

CD: Fotografiile dumneavoastră sunt de-a dreptul terapeutice, parcă vorbesc sufletului. Îmi permit să presupun că mesajul este: mai avem încă ceva de iubit….

SFT: Am început să fac fotografii ca să recreez o părticică dintr-o lume pierdută. Nu pot să exprim în cuvinte sentimentul de tristeţe şi golul pe care îl simt când mă gândesc ce multe s-au pierdut cu atât de puţin timp în urmă. Colecţia mea a luat naştere tocmai din dorinţa de a salva ce a mai rămas din moştenirea satului meu, Mocod, din judeţul Bistriţa-Năsăud. O simplă fotografie poate reînvia o parte din ceva considerat pierdut pe vecie. Asta pot face eu, ca om simplu. Mesajul meu? Dacă puteţi face ceva, faceţi! E rău să stai deoparte şi să priveşti distrugerea, e încă şi mai rău să-i critici pe cei care distrug şi să nu faci ceva să-i opreşti. O fotografie, un cântec, o ie, orice bucăţică merită păstrată.

CD: Aţi întâlnit în drumurile dumneavoastră de recuperare a acestor piese, femei care s-au reapucat să îşi coasă propria ie ori care să îşi regândească relaţia cu costumul popular?

SFT:Cu mult înainte să fie la modă să-ţi coşi o ie, eu mi-am dorit să am costumul meu, făcut pentru mine. Aşa că în 2005 a fost gata primul meu costum de adult, făcut după modelul unuia purtat de străbunica mea, Nastasia, într-o fotografie. Acum mă bucur să văd tot mai multe femei şi fete din sat îmbrăcate în port popular de sărbători, la biserică. Încă de anul trecut am început să sărbătorim din nou Sânzienele. În seara zilei de 23 iunie vom merge la cules sânziene şi vom face coroniţe, pe care le vom arunca pe casă, aşa cum făceau mamele şi bunicile noastre.

CD: Ce îi sfătuiţi pe cei care vor să îşi înceapă propria colecţie de ii sau piese tradiţionale de costum popular?

 SFT: În primul rând trebuie să ştie ce vor, ce le place. Apoi, să se documenteze temeinic şi să se înarmeze cu răbdare. Să se ferească de profitori şi să nu încurajeze practicile imorale. Un buget generos ajută, desigur, dar nu e totul. Trebuie un dram de noroc, dorinţa de a te „înhăma” la drum lung, multă pasiune şi iubire. Ca într-o căsătorie.

La Blouse Roumaine, mai mult decât o lucrare de Matisse.

Având ca element de identificare grafică celebra lucrare omonimă din 1940 a lui Henri Matisse – La blouse roumaine, este o comunitate online născută pe Facebook în noiembrie 2012, iniţiată şi coordonată de Andreea Diana Tănăsescu. Comunitatea ce numără astăzi peste 133.000 de membri a declanșat una dintre cele mai importante mișcări culturale din ultimii 25 de ani, dedicată iei și culturii identitare din România. La blouse roumaine a creat și propus Ziua Universală a Iei, pe 24 iunie 2013, odată cu sărbătoarea Sânzienelor și Sfântul Ioan de vară. Evenimentul s-a bucurat de un real succes, fiind celebrat cu regularitate în România în peste 120 de localităţi și la nivel mondial în peste 60 de ţări.

Mişcarea culturală declanşată de La blouse roumaine a reuşit ca în cei patru ani de existenţă să mişte lucruri anchilozate de multă vreme: să revitalizeze interesul pentru ie  şi costumul tradiţional, să  promoveze introducerea iei în vestimentaţia de zi cu zi şi să contribuie la renaşterea unui sentiment de mândrie naţională. Au reuşit cam acelaşi lucru făcut de Regina Maria în anii ’20. Profilul de Facebook a devenit un reper pentru vizitatorii săi, dar şi pentru comunităţi, organizaţii, grupuri de iniţiativă şi instituțiile de cultură sau învățământ din România, pagina livrând constant conținut de calitate despre ie, produse autentice şi valori românești.

Acţiunile inedite ale comunităţii La blouse roumaine nu au trecut neobservate, primind premiul revistei Business Review pentru Cel mai important efort de promovare a României în 2013, premiul Proiectul Anului acordat de Asociația Cele mai Frumoase Sate Românești și nominalizarea revistei Foreign Policy Romania în Top 100, categoria inițiativelor culturale care mişcă ţara în direcţii bune.

Ziua Universală a Iei

Recunoaşterea socială i-a făcut pe membrii comunităţii să ducă mai departe evenimentul  Ziua Universală a Iei (dorindu-şi transformarea lui într-un eveniment global), să iniţieze  demersuri oficiale pentru declararea Zilei Universale a Iei ca sărbătoare națională, să sprijine o iniţiativă de protecție juridică a IEI și motivelor tradiţionale românești, sperând chiar la înființarea Institutului IEI, la recunoașterea IEI ca brand de țară și simbol naţional şi, nu în ultimul rând, la lansarea unei participări publice la crearea unui film care să documenteze prin imagini trimise de membrii comunităţii identitatea, spiritul şi valorile tradiţionale româneşti.

Timisoara

Washington

Medias

Viena

Mai multe companii şi instituţii au adoptat Ziua Iei ca pe o sărbătoare naţională şi organizează evenimente publice de promovare a adoptării iei ca simbol naţional identitar, sprijinind astfel iniţiativa şi obiectivele comunităţii online. Chiar dacă este vorba despre o sărbătoare dedicată unei piese de costum popular şi te-ai gândi că a avut succes imediat în comunităţile rurale, paradoxal, Ziua Universală a Iei s-a transmis din urban în comunitățile rurale. Acest lucru  a determinat  un fenomen de conștientizare și apreciere a valorilor autentice, acesta fiind unul dintre scopurile declarate ale promovării şi susţinerii evenimentului din 24 iunie, alături de promovarea IEI, stimularea participării colective la definirea brandului de țară, recontextualizarea unei sărbători tradiţionale – Sânzienele şi revitalizarea creației şi producției de textile tradiţionale și design identitar.

Asociaţia La Blouse Roumaine – IA

Câţiva membri activi ai comunităţii  La Blouse Roumaine au înfiinţat la începutul anului 2016 Asociația La Blouse Roumaine – IA care se doreşte a fi manifestarea în plan social, economic și juridic a mişcării culturale, misiunea asociaţiei fiind punerea în practică a obiectivelor comunitaţii. Asociaţia La Blouse Roumaine – IA  gestionează alături de comunitatea La Blouse Roumaine şi alte comunităţi online ce promovează şi susţin iconurile identitare ale României: Queen Marie of Romania, Brâncuşi Week, Bujorul românesc, Nunta – The Romanian Wedding.

Legea Iei

Este un proiect legislativ iniţiat de un membru activ al comunităţii La Blouse Roumaine,  avocat Monica Bota Moisin (care deţine şi dreptul de autor pentru iniţiativa şi propunerea construcţiei juridice de brand de ţară). LEGEA IEI îşi popune să devină instrumentul de protecție a creației de inspirație identitară în designul de produs menit să asigure protecția juridică a IEI și a motivelor tradiționale românești.

Scurtă pledoarie pentru introducerea IEI în ţinutele formale

“Martor al sufletului şi creativităţii ţărăneşti, creaţia populară tradiţională nu a putut fi anulată de modernizarea rapidă a satului şi nici de invazia produselor industriale. Obiectele produse de ţăranul şi meşteşugarul român se pot lăuda cu amprenta specificităţii şi originalităţii obiectului executat în condiţii de manualitate. Acesta este de fapt motivul pentru care patrimoniul etnografic specific unei zone sau alta nu îşi va pierde niciodată valabilitatea. Aceste piese, când nu mai însoţesc existenţa de zi cu zi a ţăranilor, trec din planul vieţii cotidiene în planul vieţii spirituale, devenind „stimuli/martori ai memoriei” cu funcţii emblematice şi valoare simbolică. Doar când vom conştientiza importanţa acestor valori, nu vom pierde nici satul, şi nici identitatea culturală a locuitorilor săi.“

Am ales acest citat din prefaţa semnată de doamna dr. Doina Işfănoni la lucrarea lui Marius Matei, „Tezaur bănăţean“, pentru că nu am să îmi închei povestea contemporană despre IE fără să încerc o pledoarie pentru reintroducerea iei în vestimentaţia noastră de zi cu zi, fie ea în cea formală, fie în cea informală.

IA este prin construcţie o piesă deosebit de feminină, preţioasă prin cusăturile elaborate aşezate cu măiestrie şi foarte comodă. Cămaşa încreţită la gât are aproape întotdeauna o „despicătura”, nicidată prea adâncă, ce permite aşeazarea cămăşii pe piept într-un mod flatant şi decent în acelaşi timp. Strânsă usor în talie, crează volum în partea superioară şi subliniază talia. Mâneca largă este feminină şi unduieşte delicat pe încheietură. Este încărcată de broderie pe umăr, ceea ce o face preţioasă şi impozantă. Construită dintr-o singură bucată, ia este o piesă ergonomică şi deosebit de comodă. Versatilitatea ei a fost nu numai recunoscută de designeri, care au integrat-o minunat în construcţii elegante ci şi pusă în valoare prin asocieri cu piese care la prima vedere nu ar fi potrivite (jeans, fuste din dantelă, pantaloni de catifea sau din piele).

Ie traditionala si creatie IAANA

Ie traditionala si creatie IAANA

Ia, ca piesă reprezentativă pentru costumul tradiţional, naţional românesc, poate constitui cu uşurintă o alegerea inspirată în crearea unei ţinute formale, pentru dress codurile White Tie, Black Tie sau Formal Attire. Pusă în evidenţa de fuste lungi din materiale pline, uni, în culori închise sau deschise, IA ar primi astfel recunoaşterea pe care o merită.  În evenimentele formale cu participare multinaţională, prezenţa IEI ar reprezenta o declaraţie de autenticitate si de dragoste pentru România, făcând astfel un splendid gest de recuperare a identităţii româneşti a acestei piese cu istorie, încărcătură şi poveste.

Articolul a aparut si in NR.4/2016 al revistei ETIQUETTE Magazine