Încă din antichitate, numeroase reguli de bună purtare în societate şi practici diplomatice s-au conturat şi au modelat viaţa unei pături restranse a locuitorilor cetăţilor şi oraselor.

Primul document cunoscut drept îndreptar de comportament adecvat, a fost scris de vizirul faraonului Isesi din a IV-a Dinastie egipteană, care, în culegerea sa de 45 de maxime, „Intelepciunile lui Ptahhotep” arăta importanţa valorilor morale, accentuând nu numai ceea ce este corect ci ceea ce „din vechime” s-a dovedit a fi potrivit-adecvat. „Codul lui Hammurabi”, Confucius, în „Ceremonialul Zhou”, Socrate, Platon şi Aristotel în Grecia Antica, Diocleţian sau Constantin cel Mare, toţi au abordat subiectul normelor de comportament politicos, adecvat şi eficient, cu aplicabilitate vremurilor şi nivelului de dezvoltare al societăţilor lor. Dacă în 476, odată cu dizolvarea Imperiului Roman de Apus din vestul Europei, eticheta, protocolul şi ceremonialul intră în epoca întunecată a Evului Mediu, în răsăritul bătrânului continent, la curtea Împăratului Justinian din Bizanţ înfloreşte un protocol şi un ceremonial fastuos, făcut să arate, invitaţilor, străinilor, ambasadorilor şi solilor, prin scenografii ultra-elaborate, mărimea, puterea, demnitatea şi frumuseţea Imperiului Roman de Răsărit.

Ulterior, occidentul a recuperat prin cavalerism şi curtoazie, cei doi piloni ai vieţii sociale şi private europene din secolele 12-13, când au fost scrise primele cărti cu recomandări de comportamen pentru cavaleri – „Urbanus Magnus Danielis Becclesiensis,” sau  „The Book of Civilized Man” (Cartea bărbatului civilizat) de Daniel of Beccles, fiind considerată prima carte de maniere scrisă in limba engleza, datând de la începutul secolului 13.

Eticheta, în forma în care este cunoscută astăzi de “ansamblu de reguli de comportament“ utilizat atât în viaţa privată dar mai ales în cea publică, s-a coagulat în Franţa, în timpul domniei regelui Francois I (1494- 1547), un ilustru reprezentant al renaşterii, care a reformat statul, societatea, cultura şi politica franceză a secolului XVI. Ela emancipat viaţa de curte, creând un program de evenimente şi festivităţi numeroase, la care invitaţii trebuiau să îndeplinească o serie de “condiţii” şi să urmeze câteva reguli de comportament în preajma regelui. Acest “ghid de eticheta” s-a diversificat şi completat în timpul lui Henri al III-lea, care a înfiinţat pentru prima oară postul de Maestru de ceremonii (Maître des cérémonies) şi a ajuns la forma cea mai elevată, codificată şi rigidă în timpul regelui Ludovic al XIV.

Începând cu 1682, regele Soare şi-a mutat întreaga curte la Versailles şi a început un complex proces de consolidare a statutului şi a puterii sale, dar mai ales a imaginii pe care acesta şi-a propus să o proiecteze în faţa nobililor şi demnitarilor străini care vizitau Franţa. A utilizat în acest scop ceremonii somptuoase, elaborat organizate, spectacole şi defilări impresionante, dineuri şi puneri în scenă menite să epateze prin grandoare.

De o mare importanţă în sprijinul consolidarii supremaţiei sale în fata Europei au fost strictele reguli de precadere (ordinea prezentărilor, a aşezării la masă şi a primirilor, ierarhizarea membrilor curţii şi a nobilimii) precum şi o serie de obiceiuri de curte pe care le-a reglementat sub forma unor reguli de politeţe ( ceremonia trezirii şi apariţiei în faţa supuşilor, regulile primirii şi întâmpinărarii oaspeţilor, salutul, conducerea sau participarea la discuţii, modalitatea de asezare, reguli de luat masa, rute de deplasare în interiorul şi exteriorul palatelor şi gradinilor, un set de reguli de conversaţie si corespondenţă, ceremoniile de decorare şi ordinele regale). Societatea le-a adoptat şi urmat pentru a intra în graţiile regelui şi pentru a-şi primi ori pastra privilegiile.

În Anglia Iluministă, la mijlocul secolului XVIII asumarea conformării regulilor de curtoazie şi politeţe ale curţii era dovadă de apartenenţă la aristocraţia şi nobilimea educată şi progresistă. În aceeaşi măsură membrii de mijloc ai burgheziei au adoptat şi ei aceleaşi legi de bună şi elevată purtare, preferinţele artistice precum şi standardele de eleganţă pentru a se identifica elitelor. Ei au fost cei care au scos primele manuale de politeţe în care se detalia codul de comportament, de la alegeri vestimentare şi sugestii de a deschide şi păstra placută conversaţia, până la momentele şi modul în care iţi poţi arăta emoţiile.

Epocile ulterioare, dominate de liberalism şi neo-clasicism şi-au păstrat rădăcinile în codul de comportament elegant şi l-au îmbunătăţit şi rafinat conform evoluţiei societăţii. Aşa s-au conturat cele mai importante reguli de etichetă care, adaptate timpurilor, au trecut graniţe şi vremuri, au făcut confortabilă şi plăcută prezenţa în societate sau în comunităţile care apreciau şi cautau politeţea, curtoazia, erudiţia, filantropia, mecenatul şi în special trinomul Bine-Adevar-Frumusete.

În alte vremuri, nerespectarea etichetei provoca neînţelegeri grave, atrăgea dezonoarea şi pierderea bunei reputaţii în societate, încalcarea regulilor degenerând, disproporţionat, în adevărate drame familiale. Astăzi, eticheta este asociată unui set de reguli sociale, pentru un comportament elegant, decent şi empatic în societate.
În ţările europene, respectul pentru etichetă presupune mai ales cunoaşterea regulilor de precădere, de salut, de ospitalitate, de conversaţie şi corespondenţă, a manierelor la masă şi a codurilor vestimentare. Şi nu în ultimul rând înseamnă dezvoltarea abilităţii permanentei adecvări. Însuşirea etichetei este de fapt o simplă deprindere de repere în raport cu care să te situezi pentru a te asigura că te comporţi adecvat.

Folosirea normelor de etichetă este apanajul şi atuul celor care apreciază sau îşi doresc să se identifice cu eleganţa, valorile clasice universale, grija pentru detalii, atenţia pentru cei din jur şi preţuirea moştenirii culturale. “Practicarea” etichetei iţi definesc astăzi mai bine ca niciodată statutul personal, transmite mesaje despre cine eşti, cum ai fost educat, cărei comunităţi aparţii, cât de atent, empatic sau cosmopolit eşti. Astăzi asumarea etichetei este o chestiune de alegere, o alegere care vorbeşte despre tine, clar, elegant şi cu substantă…atunci când tu nu spui nimic!

Articolul a aparut si in NR.2/2016 al revistei ETIQUETTE Magazine