Având în locuri, vremuri şi culturi distincte, diferite definiţii şi limite, decenţa, şi-a pierdut astăzi din „reputaţia” cu care a fost creditată câteva bune sute de ani. Din fericire însă nu şi din puterea ei!

Despre decenţă, azi!

„Decenţa nu poate fi discutată fără indecenţă” a zis George Bernard Shaw şi asta datorită faptului că ne lansăm într-o discuţie, considerând a priori că există printre noi oameni care nu o au, ceea ce nu este tocmai decent.

Dacă ne alegem plasarea în contextul intersectării culturilor şi naţiunilor, decenţa are limite variabile: ce este decent în România sau Grecia, de exemplu, poate părea un exces în India,  o ostentaţie în Germania sau o vulgaritate în Marea Britanie, cum la fel de bine poate părea o fandoseală în Brazilia ori un moft în Rusia. Dacă ne plasăm însă în peisajul local, decenţa, aşa cum este definită astăzi în România, ca sinonim al politeţei şi bunei cuviinţe, nu are, în contextul etichetei, multe interpretări, fiind alături de eleganţă, atribut  sine-qua-non al apariţiilor publice, comunicărilor şi evenimentelor rafinate. Decent înseamnă moderat, echilibrat, rezervat, cu masură. Decenţa reprezintă „destul-ul”.

„Decenţa, ca respect al demnităţii umane, se manifestă prin politeţe, adică prin tot ceea ce instituie o distanţă convenabilă în relaţiile dintre oameni şi evită atât <punerea sufletului pe masă>, cât şi familiaritatea lăbărţată” Petru Creţia

Decenţa, ca pilon pe care se sprijină eticheta,  cere respectarea unor principii ale moderaţiei, onorarea convenienţelor şi cinstirea bunelor moravuri. Chiar şi guvernată de aceste „restricţii”, decenţa nu este nicidecum lipsită de creativitate, de nuanţe sau  de stil. Gândiţi-vă doar la apariţiile publice ale prinţeselor, ale celor mai rafinate sotii de presedinti sau a unor personalitati publice. Le admiram eleganţa, chiar dacă aceste femei au apariţiile publice, permanent, îngrădite de reguli stricte de protocol. Vă par sobre, lipsite de culoare sau amprentă personală?  Sau le consideraţi impresionante şi puternice, le preţuiti şi le stimaţi? Aceasta este puterea decenţei! Impune, subjugă şi reduce la tăcere vulgaritatea, ostentaţia şi excesul. Gabrielle „Coco” Chanel, icon-ul eleganţei şi stilului, a concluzionat remarcabil: opusul luxului nu este săracia ci vulgaritatea!

Regina Maxima a Tarilor de Jos

Decenţa se învaţă!

Decenţa în apariţie, în comportament, în gesturi, în îmbrăcăminte, în vorbire şi atitudine se manifestă prin adecvarea alegerilor noastre la vârsta, locul, ora, ocazia şi momentul la care le trăim. Adecvarea înseamnă cunoaşterea măsurii iar “măsura” o aflăm prin  educaţie/informare, prin construirea a ceea ce se numeşte bunul-simţ (înteles ca simţul binelui ori “darul de a simţi bine” conform opiniei lui Alexandru Paleologu). Decenţa se învaţă: de la părinţi, din scoală, din cărţi, din observaţie directă, din mediul în care (alegi) să trăieşti ori din propriile experienţe care te-au modelat. Important este ca ea, decenţa, să existe între valorile pe care le preţuieşti.

Ce este decent?

Generic, decent este să respecţi, să mulţumeşti, să tolerezi, să ajuti, să spui adevărul, să ierţi şi să lauzi. Urmând regulile etichetei, decent este să te anunţi, să te prezinţi, să te ridici, să saluti, să asculţi şi să te conformezi protocolului (înteles ca ansamblu de reguli şi norme valabile în manifestările oficiale sau formale) precum şi uzanţelor ce trebuie respectate în viaţa socială, în relaţiile inter-personale. Eticheta, implicit decenţa, guvernează limbajul corpului  (comportamentul non-verbal, poziţia corpului, gesturile), limbajul verbal (modalităţile de adresare, de exprimare, subiectele abordate, tonul şi volumul), apariţia publică (punctualitatea, vestimentaţia, atitudinea) şi comportamentul social.

Decent înseamnă elegant şi rezervat

Regulile de bună purtare, deci de etichetă, spun că decent este să îţi anunţi venirea, să ajungi la timp, să te prezinţi, să saluţi şi să prezinţi gazdelor pe cei care te îsoţesc. Florile deschid uşi şi inimi şi crează cea mai facilă poziţionare pe „drumul cel bun” . Atitudinea prietenoasă, optimistă dar rezervată, fără a atrage privirile asupra ta, sunt buni indicatori ai unei bune-creşteri şi a cunoaşterii etichetei. Atitudinile indecente (afectarea, agresivitatea, graba, aroganţa, indiferenţa) sunt lipsite de decenţă, cei care le „exercită” fiind „neşlefuiti” încă destul de educaţie.

Decenţa, ca dovadă de rafinament

În public, trebuie să îţi păstrezi spatele drept şi umerii traşi în jos, relaxaţi şi  mâinile păstrate pe lângă corp sau împreunate în faţă (nu încrucişate şi nu la spate). Când ne deplasăm, nu ne grăbim ( căci „o doamnă nu aleargă niciodată, după nimic!” – de aici şi grija pentru organizare şi punctualitate), păşim cu paşi moderaţi şi nu ne întoarcem capul mai mult decât de la un umăr la altul (este valabil şi pentru bărbaţi şi pentru femei, „uitatul peste umăr” fiind catalogat drept indecent, cât despre întoarcere, nici nu poate fi vorba).  Când ne asezăm, ne păstram genunchii apropiaţi, cu picioarele unul lângă altul, trase spre noi sau uşor încrucişate la nivelul gleznelor ( gestul aşezării piciorului peste picior este sancţionat de etichetă însă acceptat de protocolul unor state şi instituţii). Orice altă poziţie, chiar dacă se doreşte transmiterea intenţionată a anumitor mesaje – de relaxare, de putere,  de acţiune –  este lipsită de eleganţă şi trebuie evitată în comportamentul decent, fiind considerată agresivă sau frivolă.

În respectarea distanţei sociale (a spaţiului fizic dintre două sau mai multe persoane aflate în acelaşi loc) trebuie să ne ghidăm după protocolul şi uzanţele sociale locale, pentru că această distanţă variază de la o cultură la alta (de regulă este de peste 1 metru, 1,20 m mai precis,  tot ceea ce scade sub distanţa unei lungimi de mână întinsă fiind considerat spaţiu personal iar sub 50 cm spatiu intim). Gesturile trebuie folosite cu moderaţie, doar cele cărora le cunoaştem însemnătatea şi despre care ştim că nu deranjează sau nu ofensează participanţii la discuţie (gesticulaţia excesivă, atingerea interlocutorului, preluarea de gesturi particulare ale unor naţiuni sau sub-culturi ori gesturi lipsite de eleganţă).

Privitul în ochi al interlocutorului este esenţial iar evitarea focalizării pe posibilele defecte sau semne particulare de la nivelul feţei este un gest de politeţe (dacă vă aflaţi în faţa unui astfel de interlocutor, încercaţi să vă fixaţi privirea în partea superioară a nasului).

Cu îi este permis mult, trebuie să îşi îngăduie puţin. Proverb latin

Conversaţia trebuie păstrată în limitele unor subiecte comune, acceptate, de interes general, cu tonul potrivit şi volumul moderat. Nu ne aventurăm pe terenul minat al subiectelor politice, religioase, al controverselor ori bârfelor. Încercaţi să găsiţi partea bună şi plină în fiecare situaţie, să apreciaţi, să felicitati, să lăudaţi şi să povestiţi despre întâmplări care păstrează o bună atmosferă în grup. Surâsul vi se va întoarce întotdeauna, râsul zgomotos însă vă va trimite direct în braţele Vulgarităţii. Cunoaşterea modalităţilor de adresare potrivite, a saluturilor precum şi a ordinii prezentărilor este dovada unei bune educaţii şi a unui comportament rafinat. La fel şi răspunsul la invitaţii, transmiterea de felicitări, mulţumirile ulterioare, oferirea florilor şi cadourilor.

În ceea ce priveşte vestimentaţia, eticheta agreează alegerile decente şi elegante. Tot ea spune că ţinutele trebuie adaptata vârstei, fizicului, locului, orei, ocaziei, posibilităţilor materiale şi mediului. Aşa cum am menţionat, decent nu înseamnă nici sobru nici lipsit de stil, lăsând creativităţii o mare plajă de propuneri şi alegeri, este adevărat, guvernate de câteva limitări. O apariţie decentă poate fi  extraordinară! Pentru inspiraţie şi confirmarea celor de mai sus, urmăriţi apariţiile publice ale lui Christine Lagarde, ale Reginei Maxima a Ţărilor de Jos ori ale Andreei Esca,  ale lui Rose Marie Mociornita, ale Andreei Berecleanu sau Andreei Raicu şi veţi vedea cât de variate, armonioase şi rafinate pot fi alegerile decente.

Andreea Esca, imagine de pe www.one.ro

Decenţa nu acceptă:

• transparenţele,
• crăpăturile exagerate,
• lungimea deasupra genunchiului,
• hainele mulate,
• părţi desgolite ale torsului,
• tocurile ameţitoare,
• machiajele stridente,
• coafurile extravagante,
• bijuteriile opulente,
• unghiile prea lungi,
• parfumul în exces.

Moderaţia versus indecenţă

Alegerea moderaţiei, a „căii de mijloc”, a simplităţii si eleganţei este, din cele mai vechi timpuri, cea preferată de cei “civilizaţi”. De la grecii antici („Calea de mijloc e cea mai bună”) şi romani („Între două extreme alege calea de mijloc şi vei fi în siguranţă”) până la domnişoara Chanel („ Simplitatea este cheia elegantei adevarate”) şi proverbele des folosite azi (Ce-i mult nu-i bun, Simplu este cel mai greu, Orice exces se transformăîn defect), aceasta este soluţia de a nu te situa într-o extremă sau altaşi de a nu ajunge, ca din necunoaştere, ignoranţă sau emfază să transmitem mesaje greşite. Pentru că lipsa de decenţă, pe lângă derapajul de la buna-cuviinţă, alege metode brutale de comunicare. Indecenţa, vulgaritatea, nu trasmite mesaje: ea le “ţipă”, le aruncă violent în ochii celorlalţi, posedănd “calitatea” de a spune şi ceea ce nu am vrea să spună!

Andreea Raicu, imagini de pe www.shop.andreearaicu.ro

Cred în puterea decenţei, în cea a exemplului şi în cea a educaţiei.  Cred că „rafinarea”, „şlefuirea”, „rasa” unor liderii, a unor personalităţi publice ori influente pot modela o societate care şi-a pierdut direcţia şi baleiază în indecenţă. Indecenţa este apanajul celui necioplit. Indecenţa zgârie, înţeapă, răneşte, jenează, incomodează pe ceilalţi, vizual şi social. Indecenţa umileşte bunul-simţ, sfidează şi provoacă.. Indecenta, vulgaritatea, lipsa de măsură vine din deficienţă (din necunoaşterea regulilor de comportament civilizat), din privare de cultură (din ignoranţăşi din lipsă de interes pentru educaţie) şi din frondă (din alegerea afişării ostentative). Nici una nu este o scuză pentru omul civilizat al secolului XXI.

Articolul a aparut si in NR.4/2016 al revistei ETIQUETTE Magazine